Norman Manea: România e în mine şi mi-aş dori să iasă din impasurile ei

In: interviuri

Scriitorul Norman Manea, care va vizita România în perioada imediat următoare, declară că îi lipseşte ţara natală, pe care o poartă cu sine, şi că şi-ar dori ca aceasta să iasă din impasurile ei şi să justifice speranţele multor oameni din generaţia sa şi din generaţia tânără. Într-un interviu acordat AGERPRES la standul României din cadrul celei de-a XXV-a ediţii Salonului Internaţional de Carte de la Torino, Manea vorbeşte despre trauma pe care i-a lăsat-o plecarea din ţară la 50 de ani, de dorinţa de a se întoarce în România, resimţită încă din 1989, ca şi despre cel mai recent proiect literar, o replică la volumul „Anii de ucenicie ai lui August Prostul”.

Domnule Norman Manea, iertată să-mi fie exprimarea, „huliganul” se întoarce, din nou, acasă, în România. Veţi vorbi acolo despre cărţile dumneavoastră, vă veţi întâlni cu studenţii, veţi fi onorat cu titluri academice. Cum se vede România – culturală, socială şi politică – de peste Ocean?

Norman Manea: Se vede puţin. De obicei ştirile, când apar, sunt cele proaste, pentru că suntem într-o lume în care numai scandalul produce atenţie şi acestea nu durează prea mult pentru că viteza de percepţie şi de uitare e accelerată. Preocuparea pentru Europa de Est a slăbit, fireşte, şi se repotenţează, se reaccentuează când apar probleme. Când nu apar probleme, nu existăm. Aşa că România cum are grijă, de obicei, să aibă probleme, are şanse de a fi mai mult în ştiri.

Sunteţi, se pare, cel mai cunoscut scriitor din România în străinătate. În Italia, iată, s-a dovedit. Cum e să fii scriitor român-evreu în SUA? Dar în România?

Norman Manea: Am spus, în mai multe rânduri, că America e domiciliul meu, am definit-o drept cel mai bun hotel şi cred că este încă o vreme. Nu ştiu ce se va întâmpla, pentru că şi America trece printr-o foarte profundă criză nu doar economică, ci şi morală şi psihologică. Eu sunt undeva, acum, la capătul lumii. Am crezut că am plecat destul de departe ca să nu mă mai ajungă necazurile, dar când a fost atentatul din 2001 m-am simţit dintr-o dată ajuns şi acolo de tot soiul de alte năpaste. Suntem astăzi toţi într-un fel de sat universal în care tragediile se transmit aproape instantaneu dintr-un loc în altul. România s-a îndepărtat inevitabil, m-a şi îndepărtat, cel puţin o vreme. Acum se fac nişte gesturi, bănuiesc de curtoazie. România e foarte sensibilă la imaginea ei din afară. Eu sunt în afară …

V-aţi gândit să vă întoarceţi, să vă restabiliţi în ţară? Este cunoscut că destui dintre scriitorii români din exil au făcut-o.

Norman Manea: Am vrut foarte mult să mă întorc, imediat după 89. Ce s-a întâmplat atunci, după aia, mi-a displăcut foarte mult şi nu m-am mai întors. Între timp, am devenit mai tânăr şi, cum ştiţi, tinerii se mişcă greu.

Vă lipseşte România?

Norman Manea: Evident! Eu am plecat la 50 de ani. La 50 de ani eşti puţin după pubertate şi aceasta e vârsta schimbărilor. La această vârstă ai totul în tine deja. România e în mine, scriu în româneşte şi nu mi se pare nimic mai esenţial decât limba unui popor. E matricea, de fapt, a unei naţiuni. Deci sunt acolo, sunt şi dincolo, aproape în fiecare zi, când îmi pun substantivele şi adjectivele în ordine.

 La ce lucraţi acum?

Norman Manea: Am început o nouă carte. E încă foarte confuză. Ar trebui în imaginea mea să fie o replică la volumul „Anii de ucenicie ai lui August Prostul”. De data asta ucenicia este a exilului şi nu este vorba chiar de August Prostul, este vorba de un alt erou al literaturii universale care este Peter Schemihl, omul care şi-a vândut umbra. Ce va ieşi din asta nu ştiu.

Aşteptăm un Nobel pentru Norman Manea?

Norman Manea: Aaa … nu vă sfătuiesc. N-aş vrea să fiţi dezamăgiţi.

De ce? L-aţi putea refuza?

Norman Manea: O să vorbim când va fi cazul despre asta.

Şi pentru că v-am întâlnit aici, la standul României de la Târgul Internaţional de Carte de la Torino, spuneţi-mi vă rog cum vedeţi participarea României la acest eveniment?

Norman Manea: Este o participare amplă. România este foarte vizibilă. Mă bucur foarte mult chiar în momentul acesta că mă duc să mă întâlnesc cu nişte elevi români dintr-un liceu din Timişoara care au învăţat italiana şi vin aici. Este o mare bucurie pentru cineva care nu a putut circula, nu a avut aceste şanse, dar noua generaţie o are. Nu vreau să spun că îi invidiez, dar este un lucru absolut admirabil.

Un mesaj pentru românii din ţară care v-aşteaptă.

Norman Manea: Nu ştiu dacă m-aşteaptă, dar indiferent dacă m-aşteaptă sau nu, le doresc tot binele. Aş vrea ca România să iasă din impasurile ei şi să justifice speranţele multor oameni din generaţia mea şi din generaţia tânără. AGERPRES

MAI TREBUIE SA CITESTI SI...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Name Email Website Comment

REVINO IN TOP

Share Page

Close